Potrivit legendei, un tânăr călătorea prin pustie atunci când a dat peste un izvor de apă rece şi limpede precum cristalul.
Apa era atât de dulce și de limpede încât a decis să umple plosca sa din piele de cămilă pentru a-i duce şi învățătorului său, un bătrân înțelept dintr-un sat îndepărtat.
După o călătorie de patru zile, tânărul a ajuns și i-a oferit apa bătrânului. Acesta a băut, a zâmbit cu căldură și i-a mulțumit fostului său ucenic pentru apa dulce și răcoritoare.
Tânărul s-a întors în satul său plin de bucurie în inima sa pentru fapta pe care tocmai o făcuse.
Mai târziu, bătrânul înţelept i-a permis unui alt ucenic să guste din apă. După o singură înghiţitură, acesta a scuipat-o imediat spunându-i bătrânului cât de groaznică este. Se pare că apa cea cristalină şi răcoritoare devenise stătută din cauza recipientului de piele vechi.
Ucenicul l-a provocat pe profesorul său spunându-i :
“Învăţătorule, apa e groaznică. De ce te-ai prefăcut că-ţi place?”.
Învăţătorul a răspuns:
“Tu ai gustat doar apa. Eu am gustat darul în sine. Apa a fost pur și simplu doar purtătoarea gestului de bunătate și nimic altceva nu ar putea fi mai dulce!”.
Sursă poveste:
https://edupsihologie.wordpress.com/2015/04/06/o-poveste-veche-despre-recunostinta/